In Dezbateri

Priceperea unui conducător de a găsi soluțiile adecvate provocărilor ce-i stau în cale se numește abilitate managerială. Dezvoltarea economică este ridicată, veniturile publice reale sunt reduse. Statul cere tot mai mulți bani din economie pentru finanțarea acțiunilor sociale. În consecință, managementul fiscal este un aspect pe care nimeni nu își permite să îl ignore.

Pentru început, două întrebări

Statul, prin aparatul său fiscal, este administratorul (managerul) care trebuie să răspundă la următoarele întrebări:

  • poate asigura veniturile necesare finanțării cheltuielilor suplimentare, concomitent cu menținerea unei presiuni fiscale reduse?
  • o colectare mai bună a impozitelor poate reprezenta o rezervă de finanțare?

Obţinerea răspunsurilor pertinente la întrebările de mai sus iscă adesea abordări şi dispute aprinse, atât în plan politic cât, mai ales, al dezbaterilor ideologice. Între finanţişti şi, mai nou, între forţele politice – vai, mama lor (!) –  care sunt poziţionate departe de realitate.

Intervenții limitate ale managementului fiscal

În ce priveşte politicile fiscale, în mod cert majorarea PIB-ului şi lărgirea bazei de impozitare reprezintă opţiuni arhicunoscute, menite să conducă la creşterea veniturilor publice.  Fără pretenţii de originalitate, apreciez importanţa acţiunii factorilor de mai sus în direcţia creşterii PIB-ului. O rată de creştere economică ascendentă, coroborată cu universalitatea impozitării, respectiv abordarea pe paliere mai largi a impozitării veniturilor. Cu toată această relevanţă, cred că acţiunea managementului fiscal (M.F.P.) asupra acestor doi factori de esenţă este limitată, cel puţin din următoarele perspective:

  • perspectiva efectelor pe care le generează fiecare recesiune financiară;
  • perspectiva restrângerii „naturale” a bazei de impozitare ca urmare a reașezării interesului investitorilor.

Limitarea capacităţii de intervenţie a M.F.P. nu este specifică doar perioadelor de criză. Aceasta se manifestă şi în faza de boom economico-financiar, dar la un alt nivel şi sub alte coordonate. În fapt, M.F.P. este îngrădit în acţiunile sale în aplicarea „reţetei” fiscale prescrise de clasa politică guvernantă. Pe considerentul foamei tot mai mari de resurse necesare acoperirii costurilor finanțării acțiunilor sociale, între care creșterile salariale sunt preponderente (peste 32 mld. lei /an).

Managementul economic vs management fiscal

Făcând o scurtă paralelă între capacitatea de intervenţie a managementului (financiar-fiscal) al întreprinderii-stat şi cel dintr-o întreprindere economică, privitor la procurarea resurselor şi asigurarea eficienţei utilizării lor, se pot observa o serie de similitudini:

  1. acţiunea asupra factorilor exogeni sistemului este limitată: la întreprinderile economice, controlul asupra nivelului preţurilor de intrare şi ieşire din sistem este limitat de factorii de esenţă ai pieţei (cererea şi oferta), iar la întreprinderea-stat intrările de venituri depind de sistemul economic (coordonat de un alt manager!),  consumul de resurse fiind dat în grija Guvernului și Parlamentului;
  2. eficienţa sistemului se construiește în „bucătăria” internă, prin acțiuni de control asupra costurilor de producţie, a randamentelor interne și a productivității generale. La nivelul finanțelor statului, eficiența derivă din fiabilitatea sistemului de impozitare, a randamentelor impunerii fiscale, dar, mai ales, a eficacității procesului de alocare a resurselor;
  3. acţiunea asupra factorilor endogeni este şi ea limitată, în economie costurile pot fi reduse doar până la un punct critic (numit și punctul de optim), dincolo de care nu se mai poate produce o diminuare a lor decât cu riscul denaturării valorii de utilitate a bunurilor sau serviciilor; în ce privește fiscalitatea, rata acesteia înregistrează şi ea un maxim admisibil şi suportabil, dincolo de care devine ineficientă (a se vedea Curba Laffere), iar randamentul fiscal este minim.

De regulă, managerii din economia reală s-au dovedit a fi mult mai eficienţi în gestionarea banilor decât statul. Se știe – nu de azi, de ieri – că statul este un prost administrator. Ar fi bine să nu uităm că, acum mai bine de 200 de ani, A. Smith a susţinut existenţa unei „mâini invizibile”. Una capabilă să regleze mult mai bine şi eficient raportul dintre economic şi social decât o poate face statul modern.

Creștere economică cu venituri publice reduse?

Acesta poate fi un paradox regăsit mai rar în abordările despre fiscalitate. Și totuși… În condiţiile actuale, veniturile fiscale înregistrează o tendinţă de scădere pe fondul celei mai ridicate rate de creștere economică. Resursele aflate la dispoziţia guvernanţilor sunt tot mai reduse, pe măsură ce nevoile sunt tot mai mari, concretizate în costurile finanțării acțiunilor sociale.

Într-o astfel de situaţie, de unde poate statul face rost de bani? A spori presiunea fiscală fără o corelare a coeficientului fiscal cu cel al evoluţiei activităţilor din economie s-a dovedit a fi o măsură de neiertat, cu efecte dezastruoase pe termen mediu şi lung. Plătim şi astăzi „păcatele” unor ministeriabili mai puţin pricepuţi în ale finanţelor!

Aşa după cum am demonstrat în câteva lucrări anterioare,  pe parcursul ultimilor 15 ani, ani în care s-a înregistrat o creştere economică şi, implicit, una a veniturilor publice, dar şi în perioadele marcate de o penurie excesivă de venituri publice, a existat şi există o altă sursă deosebit de importantă, dependentă eminamente de gestionarul resurselor publice (M.F.P.): evaziunea fiscală.  Gradul de colectare insuficient sau creșterea evaziunii fiscale reprezintă punctele slabe ale managementului fiscal din România?

Evaziunea fiscală  – o sursă finanțare

Cât este de mare evaziunea fiscală? Depinde de cine o evaluează. După unele aprecieri, evaziunea fiscală reprezintă o treime din PIB, adică mai mult decât veniturile bugetare anuale, știind că nivelul anual al coeficientului fiscal este de 33,2% din PIB. Ce înseamnă reducerea cu 10% a evaziunii fiscale? Printre altele înseamnă totalul cheltuielilor cu învăţământul, la nivelul lor programatic de 6% din PIB, cultură (0,8%) şi administraţie fiscală la un loc (1,7%) şi… încă 1,5%! Este mult, este puţin?! Dar dacă evaziunea fiscală s-ar reduce la jumătate? Sau la o treime? Rata fiscalităţii ar putea fi diminuată cu 4 până la 12%, ceea ce, într-o accepţiune personală, ar însemna pentru România anului 2017 un mic… paradis fiscal.

Ce este o ”oază” de interes fiscal?

Este o zonă favorabilă pentru investitori, în care se produce o relaxare fiscală predictibilă suportată de veniturile reale în economie, dar încă neatrase la buget, din motive de… lipsă de eficiență în administrarea fiscală. Orice „oază” de acest fel atrage ca un magnet investiţiile şi tehnologiile de vârf. O reducere a evaziunii fiscale timp de 3-5 ani fără să crească coeficientul fiscal va contribui în mod semnificativ la o sporire a veniturile publice cel puțin în cuantumul procentual al reducerii evaziunii fiscale.

  • Totul despre centrele de prelucrare: avantaje, dezavantaje, posibile definiții.
  • Peste 60% din falimente sunt cauzate de expunerea la riscuri. Pune diagnosticul corect afacerii tale!
  • Reorganizarea firmei, o cale firească spre eficiență. Pașii de urmat ți-i îndrumăm noi!

Lasa un comentariu

Contactează-ne!

Trimite-ne un mail