In Media

Statul își adună banii în vistierie pentru a finanța costurile cu apărarea, funcționarea instituțiilor publice, securitatea socială, sănătatea, investițiile publice, învățământul etc. Dezideratul major al procesului de consum al banilor publici este eficiența: economică și socială deopotrivă. Eficiența economică derivă din investirea banului public în infrastructură, care ar trebui să producă efecte economice pe orizontală și verticală. Eficiența socială rezultă din compararea efectelor obținute cu eforturile făcute în procesul de alocare a banului public, în sectorul social.

• învățământul românesc, între prioritate zero și… eficiență zero

Se spune că învățământul românesc este subfinanțat. Afirmația desemnează o realitate, un adevăr de necontestat. Pe de altă parte, recunoaștem că investiția în oameni, în tânăra generație, este un obiectiv fundamental, întru atingerea căruia fondurile de la buget ar trebui alocate cu prioritate. Prioritatea zero! Durata unei investiții în oameni este mare, între 14 -23 de ani, iar efectele vor fi resimțite de o altă generație, după încheierea procesului de învățământ. În România, o parte însemnată din astfel de investiții nu mai generează efectele așteptate. Asta pentru că, la finalizarea studiilor superioare, ”subiecții” pornesc pe drumul bejaniei, spre alte zări de soare pline. Noi finanțăm pregătirea lor, iar alții culeg roadele. Eficiența efortului făcut este zero!

• toți vrem o viață mai bună: aici sau altundeva

Dintr-o perspectivă pur financiară, investiția în oameni devine ineficientă în plan economic și demografic. Ce-i de făcut? Știm cu toții că fiecare-și dorește o viață mai bună, iar dacă nu o găsim, aici, la noi, atunci o căutăm în altă parte. Un alt adevăr de necontestat! Analizând eficiența socială, am putea raționa și altfel: de ce nu recuperăm cel puțin costul investiției, dacă roadele ei sunt pierdute? Cum am putea face o astfel de operațiune? Pe două căi: asigurând condiții prielnice pentru o viață mai bună aici, în țară, astfel încât ”subiecții” să poată rodi din plin sau recuperând costul investiției de la aceia care pleacă spre a suplimenta resursele îndreptate către o nouă generație.

• creșterea salariului minim – o soluție, dar una proastă…

Prima variantă seamănă cu un labirint al lui Dedal, fără de ieșire: economia românească nu are personal calificat care să contribuie la creșterea productivității și a valorii adăugate. Cauza o reprezintă exodul masiv din ultimii 20 ani: peste 4,3 milioane de români sunt plecați ”afară”. Cum acești indicatori nu se pot obține cu cei rămași ”acasă”, nu putem vorbi despre o creștere sănătoasă și sustenabilă a salariilor. Salarii mai mari înseamnă o motivație înaltă! Creșterea salariului minim nu este cea mai bună soluție, dimpotrivă: este una cât se poate de proastă. Asta pentru că sporul de venit obținut va fi erodat foarte rapid de inflația pe care o accelerează aceste măsuri. Așa se ajunge la afectarea echilibrului pieței pe termen lung.

CITEȘTE articolul integral în Graiul Maramureșului din 16 noiembrie 2018.

Lasa un comentariu

Contactează-ne!

Trimite-ne un mail