In Dezbateri

Managementul dorește performanță. Performanța însemnă, printre altele, o cotă de piață mai mare. O cotă de piață ridicată solicită un spor semnificativ de produse sau servicii. Producția suplimentară trebuie realizată cu costuri optimizate. Calea eficientă spre optimizarea costurilor o reprezintă tehnologia. Tehnologia costă bani. Banii sunt scumpi și aduc… riscuri. Dar performanța rămâne un deziderat cvasigeneral. Așa că în scopul atingerii unui anume nivel de performanță se impune exercitarea unui control riguros asupra proceselor din activitățile economice. O formă eficientă de control în spectrul întreprinderii economice este analiza economică de tip diagnostic.

– Cum îți merg afacerile?
– Rău, foarte rău, sunt tot pe pierdere!
– Și din ce trăiești?
– Din pierdere…!

Preferința consumatorului în economia globală

În aprilie 2013, Paul Krugman, laureat al Premiului Nobel pentru economie în 2008, a publicat un articol în “New York Review of Books” cu titlul “Cum s-a prăbușit pledoaria în favoarea austerității?”. Articolul a făcut mare vâlvă în tagma economiștilor. Profesorul Krugman de la Princeton University este cunoscut ca fiind unul dintre artizanii companiei Enron. Vasta operă pe care a creat-o este centrată atât pe macroeconomie, cât și pe reflexiile intervenționismului guvernelor în spectrul microeconomic.

Tema de cercetare a lui Krugman din articolul amintit este legată de preferința consumatorului pentru diversitate. Krugman susține nevoia de adaptare a marii producții la o astfel de preferință. Acest fapt a condus evoluția generală a a economiilor mari către o hiperglobalizare. Spre o centralizare a producției specifice în funcție de consumurile determinate de cererea locală. Așa a apărut funcția de utilitate denumită New Teory Trade.

Expansiunea procesului de globalizare a condus la adâncirea inegalităților generate de suprasaturarea preferințelor și la îngrădirea diversității. Aspecte care s-au repercutat asupra schimburilor internaționale. Procesul de schimb s-a atrofiat iar producătorul, centrat pe nevoia specifică de consum, nu-și poate consolida piața cu produsele sale, încercând din răsputeri o îngrădire a accesului altor producători. Concurența, bat-o vina…

Consumul mai mare este acoperit de producția suplimentară. Producția solicită investiții, finanțarea investițiilor înseamnă bani Banii accentuează îndatorarea, datoriile aduc riscuri…

Comportamentul antreprenorial în regim de îndatorare

Între nivelul datoriei publice/private și creșterea economică există o legătură directă, ceea ce ne permite să afirmăm că austeritatea nu reprezintă o soluție în rezolvarea crizei datoriilor. O modalitate sigură de a reporni creșterea economică, dar și pentru a reduce povara datoriei acumulate de-a lungul vremii, este aceea de a finanţa cheltuielile cu inovarea și tehnologizarea prin datorie.

O astfel de idee poate fi desprinsă din comportamentul țăranului român din perioada normalității. Ori de câte ori transporta ceva cu căruța trasă de cai, de boi sau de bivoli, avea grijă să-și odihnească trăgătorii pe un teren plat pentru a avea siguranța că vor reporni la drum căruța, fără eforturi prea mari. Argumentul era că este bine ”să nu oprești căruța când urci că s-ar putea să nu o mai poți urni din loc”.

Dezvoltarea din resurse proprii

Coroborând pilda de mai sus cu pledoaria profesorului american și aplicând o trimitere la spectrul economic, finanțarea creșterii economice prin datorie este mai mult decât o cale de urmat, în perioada actuală o astfel de practică fiind adesea vitală întru menținerea pe piață a afacerii. Coborând oarecum mai aproape de ”pământul cultivabil”, acela al economiei reale, se iscă cel puțin două întrebări:

  • Cât de mari sunt riscurile asumate întreprinderii atunci când decid a se împrumuta?
  • Care este nivelul de optim al gradului de îndatorare,  acela la care gradul de risc devine suportabil?

În mod concret și pragmatic, managementul se întreabă dacă te poți dezvolta din resursele proprii, adică prin autofinanțare. Răspunsul este fără echivoc: NU! De ce? Iată câteva motive simple: nevoia tot mai mare de tehnologizare și diversificare a gamei produselor și serviciilor solicită resurse financiare tot mai mari; la aspectele de natură tehnică și tehnologică se adaugă și majorarea costurilor cu forța de muncă, desfacerea bunurilor dar și a acelora ce privesc promovarea produselor și serviciilor pe piața specifică.

Raportarea managementului la riscuri

Bun, așa stând lucrurile, managementul se află deja într-o mare dilemă: are nevoie de resurse financiare pentru dezvoltare dar, pe măsură ce cuantumul acestora crește (trebuie adăugată și îndatorarea istorică), riscurile devin tot mai greu de asumat! Cât de mari sunt riscurile împrumuturilor de la bănci? Atât cât le asumă fiecare manager implicat în raporturile de creditare.

La școlile ”înalte”, tinerilor învățăcei li se dau o sumedenie de formule de calcul a riscurilor, clasificate pe ”n” criterii, dar niciodată nu li se spune care este raportul de optim dintre ritmul dezvoltării și gradul de îndatorare. Poate că acesta nici nu există… Și, totuși, atunci când faci o analiză de tip diagnostic și ai posibilitatea unor comparații între diverse întreprinderi din varii domenii de activitate poți determina o astfel de relație. Acesta este unul dintre rolurile analizei de tip diagnostic!

Proceduri de controlul al riscurilor

Pentru a ține sub control riscurile de împrumut, înainte de toate ele trebuie identificate, calculate și argumentate pe baza unor evaluării în cadrul diagnozei. Doar astfel se poate exercita un control eficient asupra riscurilor. Identificarea riscurilor presupune abordarea sistematică a zonele de risc de creditare. Se știe că asupra fiecărei zone acționează factori specifici, direcți sau cu acțiune indirectă. Aceștia din urmă sunt cu atât mai greu de identificat. Nu ofițerii de credite identifică zonele de risc și nici măcar riscurile de împrumut ale întreprinderii, ci pe ale băncii, numite și riscuri de rambursare. A te lăsa pe mâna băncilor poate însemna începutul declinului.

Calculul gradului de risc presupune o abordare holistică a întreprinderii: ceea ce azi poate părea un factor accelerator al dezvoltării, mâine poate reprezenta o frână greu de controlat. În acest context, este de preferat abordarea segmentată, pe ”felii”, a întreprinderii. Fiecărei ”felii”  i se vor atribui valorile individuale de segment, după ce a fost diagnosticat corespunzător. Coeficienții individuali ai segmentelor vor alcătui matricea de sistem. Modelara matematică poate reprezenta un procedeu de lucru eficient în demersul de evaluare a riscurilor, rezultatul fiind de factură optimală.

Analiza de tip diagnostic, o necesitate

Argumentația de risc rezidă din rezultatul comparației dintre evoluția de perspectivă pe termene scurte a afacerii și riscurile asumate. O astfel de evaluare ar trebui să fie ferită de optimism, cel puțin pe partea evolutivă a afacerii, știind că factori exogeni sistemului sunt necontrolabili. Ori, așa cum arătam într-un alt material de dinainte, intervenționismul statului este o realitate, dar una imprevizibilă.

Una dintre soluțiile eficiente ce pot da răspunsuri argumentate și pertinente la cele trei direcții de acțiune în procesul asumării riscului de împrumut o poate reprezenta analiza de tip diagnostic. O astfel de analiză nu este un moft, ci o necesitate!

Starea de îndatorare macroeconomică

Dacă la nivel de întreprindere gradul general de îndatorare este postat în jurul valorii de 79% din valoarea activului, la nivel macroeconomic îndatorarea se măsoară în funcție de PIB –ul unei țări. Îndatorarea adâncește deficitul bugetar. Se iscă o întrebare: cât de greu este ”pumnul” deficitului bugetar (limitat la maximum 3% din PIB) asupra dezvoltării economiei? Ce poate însemna această limitare a îndatorării României la nivelul de 3%, în condițiile în care majoritatea țărilor au o rată de peste 3% (țări  între care se numără: Franța –  4%, Portugalia – 4,5%, Spania – 5,8%). Apoi, cu privire la indicele gradului de îndatorare, în România acesta este 42 % din PIB, inferior majorității țărilor din UE.

Cât de mare ar putea fi gradul de îndatorare?  De ce nu finanțăm obiective de infrastructură națională prin creșterea îndatorării? De ce ne este frică? De ce sau de cine… Aceste sunt câteva dintre întrebările asupra cărora ne vom apleca într-un articol ce va urma.

Lasa un comentariu

Contactează-ne!

Trimite-ne un mail